28.04.2024
Am dat o formă în versuri acestei fabule, pe care am citit-o aici ceva mai devreme, dar am revenit la ea acum. O consider a fi morala acestei săptămâni, în contextul anumitor întâmplări.
Leul stând în cușcă,
De zile bune încuiat,
Mai coada-și mușcă,
Flămând și însetat.
Oaia prin preajmă trecând,
Îl văzu plângând amarnic,
Leul tot insistând:
– Elibereză-mă, de chinul groaznic!
Îți promit, de voi ieși,
Nu-ți voi face nici un rău,
Nu mă lasa, a muri,
Nu te voi mânca, zău.
Oaia înduplecată,
Îi dădu drumul să iasă,
Iar felina de îndată,
Se repede s-o hălească.
Începu atunci o ceartă:
– Ai uitat ce mi-ai promis?
Întrebă oaia speriată,
Ce mai putea fi de zis.
Încercând să facă claritate,
Când pe-alături alte animale treceau,
Întrebau cine dintre ei are dreptate?
De frică toți: ”– Leul”, răspundeau.
O excepție, țestoasa înțeleaptă,
Se făcu a nu pricepe cum
A fost posibil cearta să înceapă,
Între o oaie și un leu atât de bun.
– Te rog, îmi arată, pe viu,
Cum și unde, oaia cea făloasă,
Te-a găsit? Căci vreau să știu,
Dacă poate fi luată, drept o fire serioasă.
Leul flatat, se apucă s-arate,
Cum el este acel,
Care are dreptate.
Intră înăuntru ca în acest fel,
Să demonstreze cât mai ușurel.
Și atunci țestoasa, ușa a încuiat,
Leul s-a pomenit,
Unde a mai stat.
Astfel dacă poți, să oprești un rău!
Azi nu te afectează, dar vine și rânul tău.
Și mai am ați spune, să nu ai tupeu,
Să crezi în recunoștința unui jalnic leu.
(Text preluat, modificat în versuri de Hâncu)
Hâncu 